Si totusi...

...mi s-a facut dor de Bucuresti, dupa ca toata saptamana am plans si am asteptat cu infrigurare sa vina odata week-end-ul, sa vin acasa si sa dorm in patul meu, in caldura camerei mele (pentru ca nu ne-au dat caldura la camin, inca-cel putin asa sper), acum stau in pat si simt cum ma plictisesc, cum mi-e dor de merou, de ratb, de miile de figuri care ascund fiecare cate o alta poveste, de alagia aia ametitoare care imi da senzatia ca ma aflu intr-un film european, ca doar de doua saptamani de zile traiesc si respir intr-o capitala europeana, nu?
M-am trezit de multe ori icand ca urasc Bucurestiul in saptamanile astea doua, mai ales cand m-am ratacit, cand am luat troleul in sens invers, cand a trecut un domn "simpatic" cu masina printr-o baltoaca si m-a udat din cap pana in picioare, dar si cand mai imi trebuiau 5 bani(adica 5 mii) ca sa imi iau un senvis dintr-un automat de la metrou, dupa ce bagasem deja 55 lei si nu mai stiam efectiv ce sa fac. Asa ca am gasit solutia, am cerut la cineva... Pe moment a fost penibil, omul s-a uitat la mine si mi-a intins o hartie de 1 leu, am bagat-o in automat si mi-am luat senvisul, sa-i dea Dumnezeu sanatate lui si familiei lui, ca sa citez cersetorii in pielea carora m-am pus si eu pentru un moment. Acum rad, cred ca aratam foarte ciudat acolo, in fata automatului, moarta de foame si cu banii luati...data viitoare imi iau un pateu, zic!

Ce-am facut in astea oua saptamani (aproape doua saptamani), in parte am fost o mica freak, mai ales la faculta unde nu cunosteam pe nimeni si cu fiecare tentativa de socializare o dadeam mai rau in bara, pur si simplu nu stiu ce dracului sa zic, asa ca mi-am bagat picoarele si nu am mai zis nimic, am tacut si am asteptat, iar la final am ajuns la concluzia ca totul vine natural (ca si grija? :)). Deci, am reusit sa imi fac cateva cunostinte la scoala, sa scot cateva cuvinte si la cursuri, am invatat drumul camin-facultate si invers, de asemenea mi-am luat uggs, negre si adorabile, palton si saptamana viitoare sper sa imi iau si o geanta noua (acum depinde de buget, ma gandesc foarte serios sa ma angajez, sa am si eu banii mei).
Cursurile imiplac, desi sunt o gramada de lucruri noi, de nume de care nu am auzit in viata mea si tot felul de reguli tampite si complicate (sa nu mai zic de secretara acra). Cam atat pentru moment, revin curand.

La fel de bine, ca de obicei :))

Sunt suparata, nu am camin, mi s-au rupt tenesii si nici nu am chef sa incep scoala. Nu am chef de nimic si de nimeni, si pe langa asta , ma mai sperie si tata ca o sa imi moara pestele daca il mai tin mult in acvariul ala minuscul. In orice caz, problema spinoasa e cea a caminului, pentru ca deh, nu se putea sa mearga totul ca uns pentru mine. Stiu ca oricum e o problema in ceea ce priveste caminul pentru cei in primul an de facultate (ca mine), dar e ingrozitor de frustrant gandul ca s-ar putea sa te astepte o naveta "simpatica" in fiecare zi, sau o chirie uriasa de platit. Toti prietenii mei "freshmani la fac au gasit camin, sunt relaxati si toate cele, numai mie imi vine sa plang si la simpla idee de a merge scoala, care teoretic va incepe peste cateva ore. (bine ca la facultatea mea deschiderea se va face pe 5 <>).
Am inceput sa ascult indie, am auzit "Franz Ferdinand" la colega de camin a unei prietene si mi-au placut foarte mult. Si "les elefantes bizarres" sunt foarte tari ( de astia am citit in "peTocuri"). Am pus si un clip de pe youtube cu ei pe facebook, sunt chiar curioasa daca o sa imi puna Rob "like" si la asta (Rob e un englez simpatic prieten cu profa de engleza care vine in fiecare an in RO si care a participat si la proiectul de asta vara)
Acum vreo doua zile cand am fost sa imi iau repartizarea pentru camin, pe care nu am primit-o pentru ca venisem cu o zi mai devreme, am incercat sa vorbesc cu secretara, nu m-am inteles cu ea, m-a trimis la subsol unde erau niste studenti din ani mai mari (scary) care s-au uitat si ei la mine ca la o butelie explodata. Am sunat-o pe mama, mama care stia ca ar trebui sa imi dea aia repartitia pentru camin in ziua aia si, mai mult, ca trebuia sa ajung acolo pana in 10:30. Alta distractie de altfel, pentru ca ar fi trebuit sa merg singura de la spitalul Colentina pana pe strada Sf. Stefan, unde e sediul faultatii sa imi iau hartiuta. Noroc cu Dana ca e o tipa desteapta, si sigura pe ea, si care nu a avut incredere in mine sa ma lase sa merg de una singura prin Bucuresti, cu atatea mijloace de transport in comun absolut derutante. Asa ca m-a luat pe sus si m-a urcat intr-un taxi. Deci am ajuns in timp util, fara nici un rezultat, totusi...
A doua zi trebuia sa vin iar, dar nu m-am mai dus, s-a dus mama pentru mine. Aceeasi poveste demna de un roman de Kant, stati ca nu se poate, mergeti acolo, dati mail acolo dupa ora 4 (ca sa vad mai tarziu pe site ca mailul trebuia dat pana in ora 4). Crize pe mine (adica in interior, ca nu aveam cum sa ma manifest prea tare). Sunt ingrijorata rau, mai sunt cateva zile si incepe scoala iar eu nu am unde sa stau, nu am nici o certitudine, nimic. In concluzie? Se pare ca Bucurestiul nu e ca toposul meu imaginar. De fapt, cred ca am trait intr-un fel de basm, cu tot cu proful meu de mate care mi-a terorizat copilaria...
Am inceput sa fumez, imi place senzatia aia de ametala pe care mi-o da fumul atunci cand trag in piept. Stiu ca nu e bine, ca imi vor mirosi hainele, ca imi va imbatrani tenul si ca nu voi mai arata atat de "cute" (glumesc) cu tigara in mana, dar nu pot sa ma abtin. Mai ales acum, cand ma simt in halul asta din cauza caminului, ma relaxeaza, ma ajuta sa scap de tensiune. Si totusi, nu e bine de loc... eu eram impotriva fumatului...
Sunt obosita, dar tot nu-mi vine sa ma culc, nu-mi vine sa fac nimic, pierd efectiv timpul de pomana si nu e frumos, nu e bine, e de-a dreptul scandalos. Nu mi-am mai facut curat in camera de nu mai stiu cand si mi-ar placea ca atunci cand plec la fac sa las curat in camera la mine, ca sa gasesc curat, pentru ca nu imi place sa faca atlcineva curat in camera mea, prefer sa traiesc in haosul ala decat sa intre altcineva in lucrurile mele. Am inceput o carte acum mult timp, mai am foarte putin sa o termin si totusi mi-e lene sa pun mana pe ea si sa imi rup o ora din "timpul meu pretios" ca sa o termin. Imi da o stare foarte neplacuta faptul ca nu o pot termina, dar nu pot sa ma adun...
In fine, atat pentru azi, ma duc la culcare :)

Azi am vazut toata ziua la t.v despre certurile astora din Guvern (parinti realitatea addict). Deci, de ce pana mea au mai murit fraierii aia la revolutie daca astia se bat ca prostii pentru bani si putere si pentru tara asta nu fac nimic? Mi-e scarba... :(

Nou

Sa fii studenta, mica, sa te plimbi pe strazi, sa ai starea aia de "chanson francaise", sa zambesti unui copil mic pe strada si sa iti intoarca zambetul, sa admiri haosul, dragostea, oamenii...
Sa tolerezi, sa iubesti frunzele si florile de toamna, sa te plimbi de una singura prin Bucuresti la apus in timp ce astepti pe cineva...
Sa iti iei in primire prima camera de camin in care vei locui peste an, sa porti esarfe si cercei hand-made, sa te imbraci din cand in cand elegant si sa iti pui tocuri, pentru ca cineva anume sa iti spuna ca esti o "pitzipoanca" si sa te "superi"...
Sa poti tenesi verzi, sa te uiti la incaltamintea oamenilor cand mergi pe strada, sa mergi la cursuri si seminarii, nu la ore, sa privesti liceenii cu nostalgie, sa zambesti cat poti de mult...
Asta inseamna viata mea in momentul asta :)

Tocmai am venit de la Calarasi. Urasc Calarasiul, e urat, gri si deprimant, in totalitate. Am fost la Stirbey, am facut diseminarea intr-o clasa de adolescente cam plictisite (cam la fel de plictisite ca si mine cand eram eleva de liceu), am indrugat niste verzi si uscate si am vazut filmuletul proiectului. Proiect de care eram cam dezamagita, adica nu eram dezamagita de proiect in sine ci de contributia mea, dar am ramas cu gura cascata cand am vazut la cate chestii am luat parte si cat de bine a iesit pana la urma totul. Apoi la televiziunea locala "Calarasi 1 T.V.", absolut deprimant, o duduie care nu iesea "pe sticla" dar ne-au bagat-o pe gat pentru ca nu era altcineva disponibil. Deecor vechi si deprimant cu un vag miros de mucegai. Duuia se balbaie, trage vreo 10 "duble" pana sa reuseasca sa spuna corect numele proiectului si inca vreo 5 pana le nimereste pe ale noastre. Reusit de prezentat proiect, vorbit in cuvinte destepte, zambit si incercat sa stau cat mai dreapta, le-am bifat pe toate. Apoi program de voie, adica magazine. Uite de-aia sunt eu fericita acum:) Lasand la o parte ca m-am ratacit, ca mi-era cald de muream si mi-era somn de crapam, a fost superb (adica a fost superb ceea ce mi-am luat). Dupa ce m-am plimbat vreo ora in stanga si dreapta sa gasesc Bvd. Bucuresti (adica strada aia cu magazine pe care le-am luat la rand), am reusit sa ajung in sfarsit intr-un magazin cu haine superbe, de toamna bineinteles, dar mi-era atat de cald ca nici nu puteam sa ma uit la ele. Asa ca mi-am luat colega de cumparaturi sa ne mai plimbam in ideea de a studia piata (si de a se racori subsemnata). In afara de primul magazin in care am intrat, numai tampenii. Ne-am intors epuizate la primul, unde am investit cu incredere in niste botine de care m-am indragostit din prima si o vesta maro cu o maleta bej, superbe. Chestia asta m-a facut mai fericita decat toate cele trei tigari furate aseara de la mama plus vreo cateva shot-uri de tequila (ma refer la senzatie, sa nu va imaginati ca sunt vreo betiva sau ceva de genul, am si eu caderile mele...despre care scriu aici). Deci abia astept sa ma duc la Bucuresti sa mai cheltui niste bani pe haine; incep sa imi reintru "in mana", dupa o perioada foarte lunga in care nu am mai facut investitii de genul asta din motive de lipsa de bani. Me happy (si eleganta, nu in sensul pitzipongesc al cuvantului) :P!
Acum stau in pat, la mine in camera e o dezordine de nedescris, trebuie sa fac ordine si sa ii gasesc un loc definitiv lui Igor (pestisorul meu auriu primit de ziua mea intr-un bol, asa, ca in desene animate, adorabil) si ascult muzica. Ce poate fi mai frumos? AAAA, v-am spus ca sunt singura acasa? Deci va las :)

Sunt beata, fumata, ametita si fericita. Fara nici un motiv sunt fericita. M-am impact cu EL, tipul din postul cu vrabiile, sau radunicile, sunt fumata, de-abia nimeresc tastatura, i-am fumat doua tigari lu mama si mi-e frica ca nu am sa ma opresc. Maine o sa ma trezesc cu o durere groaznica de cap, si nu imi pasa, la dracu cu tot, maine imi umpar tigari, ma ascund dupa casa si fumez, ca la carte. Am invatat sa fumez, m-a ivatat EL, de fapt, eu doar am exersat in seara asta. O sa miros a tigari si a alcool, sun incoereta, beata si fumata. Am plans ca m-am impcat cu el. Acum nu mai imi pasa, nu mai imi pasa de nimic. Macar o sa fac sex, dragoste, spuneti-i cum vreti, o sa vad si eu cum e bine (pana acum a fost nashpa...haha) judecati-ma, i don't give a shit...pacat ca Dana stie de blogul asta, tampenia asta de blog, hibridul asta de blog care trebuia sa fie secret, dar am scis intr-o seara ceva frumos si am vrut sa citeasca si Dana (Dana e prietena mea, sau cel putin asa cred, oricum sunt beata, oricum nu conteaza, ma simt bine).
Doamnelor care ma cititi, de un an de zile va citesc, va iubes, va admir, sunt o ciudata care citeste bloguri de mamici si va iubes. Mi-am dorit sa fiu o Mara, o Ada o ceva, dar sunt aici o adolescenta tampita si ratata, intarziata, care incepe facultatea peste o saptamana. Am halat de baie, yeeeee!!!!
Va rog, nu ma judecati gresit, va iubesc, si stiu cum ii cheama pe copii vostrii, haha...Ar trebui sa dorm, maine ma trezesc de dimineata si as mai fuma o tigara. O aprind, trag din ea, fumul imi intra in plamani, ma racoreste, ma invaluie, il scot usor, in rotocoale( nici nu stiam ca sunt i stare sa scot rotocoale) sunt ametita, si total nemultumita de viata mea... Aberez.... Si mai trag un gat de sampanie, sampania mea, primita de ziua mea, deci am tot dreptul sa ma imbat cu sampania mea :)) Apropo, a fost ziua mea, deci sa-mi traiesc. Chiar sunt beata :))

Cine a spus ca tigarile fac bine cand esti cu minte in carci a avut mar dreptate. Am fumat prima tigara pe bune, in bucatarie, singura, dupa e am tras un gat zdravan de sampanie, direct din sticla. Ca aunci cand te impaci cu prietenul si tragi o portie buna de plans ca ai facut chestia asta. Acum gandesc limpede, nu mai trimit nici un mesaj si cred ca am sa mai fumez o tigara, e dementiala senzatia... Here's to love and stupid me! :PMi-am mai aprins o nenorocire, o da, devin adult, si da, sunt high! Si ador sa trag fumul in piept. Maine ma duc la Calarasi, or sa ma dea aia la tivi...mwahahaha :))

Ca un cuib de randunica...toamna...

Si mi-am promis sa nu te mai privesc la fel de ficare data cand iti aprinzi furios o tigara, sa nu te mai privesc la fel atunci cand cazi si te ridici si ma privesti ca si cum eu as fi vinovata de fiecare cuvant, de fiecare cantec si fiecare poezie rupta, facuta bucati, de fiecare petic de hartie patat cu cerneala.
Am vrut sa te sterg, sa nu te mai aud, sa nu te mai simt sau sa te vad vreodata, si am crezut ca e normal, ba chiar ca e usor...ca un cantec care-mi place, ca si cuiburile de randunica la inceput de primavara...ca un cuib de randunica la sfarsit de vara. Am crezut ca nu ma insel, ca stiu totul... eu...ca stiu totul... Tocmai eu sa cred ca stiu totul...
Si cine mi-a permis mie? ... Vai...cine sa-mi permita mie sa stiu totul, eu, care nu reprezint nimic, nici o bucata de poezie, nici un fir dintr-o litera scrijelita vreodata de vreun poet. Asa ca raman singura, privesc in gol minute in sir, citesc si-mi trec prin minte, ca intr-un film vechi, incolor, ultimele cateva clipe. Ma gandesc ca totusi, daca ar fi cineva care sa-mi permita MIE, nemuritoare imperfecta, sa-mi permita mie sa am drepturi, sa cred ca stiu eu totul... Ma gandesc sa ma proclam atotstiutoare intr-ale noastre, intr-ale povestilor ce se sfarsesc tragic... Eu, care propovaduiam invatatul din greseli. (Ah, ce-mi rad acum obrajii de amaraciune...) Eu, care credeam ca lumea e frumoasa, credeam a detin cheia feriirii si totul parea atat de simplu ca si cum unu plus unu chiar ar face doi. Ce gluma proasta, pentru ca unu plus unu nu fac niciodata doi, nu... Unu plus unu nu au facut niciodata doi, dar au stiut sa nasca polemici... In toata ecuatia intra doua persoane; eu am crezut ca sunt mai mult. Tu erai mai mult doi decat eram eu unu, TU faceai din noi un mare DOI. Ce paradox!
Erai ca un cantec de Cohen care nu iti place din prima. Un cantec pe care trebuie sa il citesti , sa ii intelegi poezia; abia apoi iti place. Ma asteptam sa fie totul ca un dans pana la sfarsitul iubirii, (de parca iubirea s-ar sfarsi vreodata, sau mai bine zis, de parca iubirea ar fi existat vreodata, de parca iubirea ar fi ceva palpabil... Nu, iubirea era mai degraba ceva anost). Adica la asta se rezuma totul? Certuri, neimpliniri, dorinta de libertate? Ce vrea sa-nsemne, de fapt, libertatea?
Imi puneam intrebari, imi pun intrebari... Tu acceptai tacut si filosofic si unul meu in ecuatie, iar eu, vai, eu ma pierdeam intre vaiete absurde, si intrebari existentiale, ma rataceam intre frunze si flori... De ce ma iubeai? De ce ma iubesti? De ce?
Te-am intrebat: "de ce m-ai iubi pe mine?" Nu ai raspuns nimic... Am luat-o ca pe-un "pur si simplu" dar nu am inteles niciodata, cu adevarat, motivul pentru care un om ar ajunge sa tina atat de mult la mine. N-am inteles si poate ca nu voi intelege vreodata!
Eu, cea cu rele si cateva bune, cea capricioasa, cea care se cearta si se intriga, cea care judeca pe oricine, cea care crede ca le stie pe toate. De fapt, nu stiu nimic...
Eu fac totul pe dos, tot timpul... Si totul se intampla din vina mea, o stiu; eu stiut tot timpul ca as fi putut sa indrept lucrurile, daca as fi avut putin curaj, putin mai multa initiativa, stiu ca as fi fost un om mai bun, o persoana mai buna, o fata care sa merite, macar putin mai mult decat o picatura toata iubirea de care are parte fara sa ofere nimic in shimb...

The Big, Bad and Ugly City

Inca putin, domn'ne, inca putin si am sa ma vad atacand "the Big Bad and Ugly City". Ok, sincera sa fiu, eu nu il vad nici urat si nici rau, dar vorbeste provincialul din mine, cel fascinat, cel ce asteapta sa fie uimit, sau poate doar adolescentul incatusat, nerabdator sa rupa barierele, sa traiasca de capul lui, sa vada cum se traieste altfel.
Ma asteapta o facultate de la care nu stiu ce sa ma astept, un camin in care nu stiu cum o sa fie, cu cine stau si nici in ce fel de conditii o sa imi duc zilele. De asemenea, ma asteapta o duzina de prieteni noi, cateva cafele ce se cer baute in vreo cafenea de pe Lipscani sau poate la Romana, incurcaturi si hoinareala, profesori noi, calatorii cu metroul, muzica la casti (da, vreau sa imi iau un mp3 nou) si mers la concerte (pentru inceput, vreau la E.M.I.L.), bilelte la teatru, chitari si o viata de om boem. Asa ma vad de la 1 octombrie incolo :)
Mi-am dorit sa merg la faultatea din Piata Romana, ca sa fiu o bucata din cantecul lui Alifantis, "Piata Romana, numarul 9", sa simt ca aduc un pic de poezie in viata mea, si-asa condimentata cu iluzii citite prin carti, si citate din filme frantuzesti, dar n-a fost asa, sunt paralela cu Pache Protopopescu, aproape de PRO-TV, pe Stefan cel Mare (mda...) si mama ma viseaza intrata in politica in timp ce eu ii explic in fiecare zi ca vreau sa lucrez ca jurnalist. Si bineinteles ca ea o tine tot pe a ei, deja se gandeste la ce cabinet ar trebui sa ma duc sa fac practica "din anul doi ca deocamdata esti mica, sa vezi si tu cum sta treaba". Ooo da, viata e frumoasa la 19 ani fara 13 zile ( nu pe bune, chiar e!)
Cand am descoperit Bucurestiul ca fiind frumos? Nu mai imi aduc aminte! Adevarul e ca noi doi ne stim de mult, de cand eu eram mica si el era vechi si obosit de comunism Ma incantau nespus luminile lui noaptea, firmele, strada, pasajul de la Victoriei pe unde treceam cu masina si pentru cateva secunde "se facea noapte", floraresele de la colt de strada, fantanile arteziene,statuile de la Universitate etc.. Cred ca atunci m-am indragostit de Bucuresti, de aglomeratie, de oamenii aceia singuri in multime, imi doream sa fiu unul din necunoscutii aceia.
De la Bucuresti mi-am luat primele rechizite de scoala, din Metro Baneasa, cred ca era proaspat deschis, liber, total diferit de super market-urile zilelor noastre. Imi amintesc si acum, aveam un ghiozdan verde cu roz cu pisicute, herbiz, caiete si creioane colorate cu personaje Disney, primul stilou cu rezerva, un penar din blugi cu fermoar portocaliu si acuarele tempera. Nu stiu de ce imi amintesc lururile astea acum, poate din cauza ca ma simt de parca as incepe scoala pentru prima data. Ma simt ca la inceputul clasei intai, pentru ca acum, ca si atunci, nu stiu ce ma asteapta, nu stiu daca o sa imi placa sau nu, nu stiu peste ce fel de oameni o sa dau si recunosc, mi-e frica...
Acum Bucurestiul e altul, nu stiu daca e mai frumos sau mai urat, unii spun ca e obositor, poluat, supra-populat, plin de badarani si claxoane. Totusi, Bucurestiul are mai multe fete, Bucurestiul inseamna centru cultural, insemna concerte, expozitii, teatru, targuri, magazine cu haine (call me superficial), are culori si lumini, are nuante. E mare si fascinant, modern si vechi in acelasi timp, e o jungla urbana (cliseu, stiu), e Bucuresti. Curand va fi si Bucurestiul MEU, si atunci o sa pot sa am o parere mai pertinenta, atunci o sa pot transmite "de la fata locului".

Si acum ce fac?

Deci mi-am luat in sfarsit inima in dinti..nu, nu o sa vorbesc despre vreo poveste idioata de dragoste, doar despre nenorocita de facultate la care am intrat si de care mi-e mai frica decat imi era in generala de proful de mate. Deci e oficial, sunt studenta...am intrat undeva, nu unde trebuia, nu unde voiam sa intru, dar nu mai conteaza...
Trebuie sa vorbesc despre asta, trebuie, desi sunt dezamagita de mine, desi mi-e frica si m-am facut de ras in fata oamenilor alora. Si stiu ca toata lumea imi spune sa o iau mai usor, toata lumea imi spune intr-una sa ma calmez, pentru ca oricum nu ma vor tine minte din atatia studenti cati vad in fiecare an, dar nu pot! Am cedat nervos, m-am facut de ras acolo, in fata oamenilor alora care ma taiau cu privirea, si ma priveau ca si cum as fi fost cea mai prosta persoana de pe pmant, ca si cum nu as fi avut nimic in capul ala, in spatele ochilor alora care ii priveau speriati. M-au haituit cum haitueste o haita de caini o pisica, m-au luat la misto si eu nu am putut sa indrug decat niste rahaturi de cuvinte aiurea, niste definitii de manual...am stalcit numele lui Engels... Exista ceva mai oribil pe lumea asta? Da probabil ca exista...dar in momentul asta pentru mine e ceva capital...
Vreau ca oameii sa ma placa, vreau sa se stie ca am ceva in cap, si tocmai atunci cand imi doresc asta cu tot sufletul, atunci se intampla sa ma comport total aiurea, si m-am saturat. M-am saturat de teama, de incertitudine, de prostia mea. Stiu ca vin de...aici...adica din oraselul asta compulsiv-agresiv de provincie, unde exista limite, unde nu apuci sa faci tot ce ti-ai dori sa faci, unde cresti cu niste prejudecati pe care le numesti principii. Stiu asta... Stiu ca nu am terminat cel mai bun liceu, si ca nivelul meu de cunostinte e de tot rahatul, stiu ca nu am citit destul, desi citesc mai mult decat multi din prietenii mei, ca nu am ascultat destula muzica, stiu ca nu am iesit niciodata din tara, ca sunt oameni care vad chestii despre care eu citesc, sau caut pe net, ca sunt oameni care si-au facut o cultura direct de la sursa, ca sunt aproape zero barat fata de ei. La naiba, m-am obisnuit aici sa fiu printre cei mai buni, si am muncit pentru asta, nu mult, poate ca ar fi trebuit sa muncesc mai mult, sa dau mai mult din mine, sa am mai multa incredere. Nu stiu, ceva parca m-a retinut, si nu vreau sa fiu mediocra, nu vreau chestia asta, am spus-o de multe ori si cred cu tarie in ea, EU NU O SA ADMIT SA FIU MEDIOCRA, habar nu am cum o sa fac asta, habar nu am cum o sa ii fac pe oamenii aia sa le para rau ca mi-au dat doar 7.25, ca m-au haituit, ca m-au crezut proasta. Si poate ca sunt proata, sau pur si simplu nu stiu destul, habar nu am, dar fac tot posibilul sa nu fiu proasta, pentru ca toata copilaria am fost proasta, am fost plangacioasa aia care nu stie matematica si care nu lua niciodata premiul intai. Macar daca mi-as fi dat timp, daca as fi citit cerinta aia mai cu atentie...
Adevarul e ca nu mi-a pasat, nu mi-a pasat de loc, in mintea mea a fost tot timpul speranta, certitudinea ca o sa iau o nota mare la examen, ca o sa intru la c1omunicare, ca nu o sa fie nevoie de celelalte facultati la care m-am inscris; era doar o formalitate.
S-am trezit aici, unde am avut probleme de la inceput: ba ca nu am nu stiu ce fisa, ba ca imi trebuie nu stiu ce, am stat pana la 12 noaptea sa imi scriu eseurile, 12 noapte de la 11, cand m-am trezit, si ei mi-au spus ca nu am inteles bine cerinta, m-au luat la misto ca pe ultima proasta... Parca eram din nou in generala, parca il vedeam iar pe proful de mate intrebandu-mma de tabla inmultirii si eu incepand sa plang...
Nu sunt in stare sa imi pastrez sangele rece, nu pot sa gandesc atunci cand sunt sub presiune, nu pot pur si simplu, intru in panica si fac tot felul de prostii, plang, vorbesc urat, vreau sa mor, imi pierd speranta...sunt un esec uman, efectiv un esec uman... Cum vreau eu sa imi depasesc limitele daca nu rezist la stres? Cum?
Incepe ceva nou si mare, si mi-e frica... De oamenii aia mari si rai care ma urasc si ma considera mediocra, de facultatea aia mare, de orasul ala mare si plin de lumini si masini si oameni de tot felul. Mi-e frica si nu ar trebui sa imi fie, dar nu pot sa schimb asta, nu pot...pentru ca...nu pot... Sunt un copil dintr-un orasel de provincie, care nu a plecat niciodata mai mult de o saptamana de langa parinti, care pierde nopti citind sau stand pe net si se cearta cu parintii din cauza asta, care nu stie daca o sa se acomodeze acolo, departe, printre straini...
La naiba, plec de-acasa anul asta!

Deprimeu...:(

Sunt la pamant, am dat ieri teza la romana si m-am blocat, am facut o lucrare de mai mare rasul. Sunt suparata pe mine si descurajata, cred ca nu o sa intru la facultate, am uitat tot ce am invatat pana acum, trebuie sa fac multe eseuri si nu am nici o idee, nici chef, nici cunostinte, parca sunt in afara lumii. Cred ca daca nu o sa intru la facultate o sa ma sinucid...

Merge :)

Gata, respir usurata, am reusit sa il mut, mai trebuie sa shimb tema si totul o sa fie ca inainte www.baloanedesapun.com acum merge :P

Mi-au raspuns, e de bine. Respir usurata :)

...

Ce pot sa zic? Ecuatia era simpla, vorbeam cu gazduire1 le ziceam ca nu ma mai intereseaza serviciile lor, vorbeam cu gazduire2 le ziceam ca e ok, ca ma mut la ei. Imi dadeau dns-urile, le treceam in administrarea domeniului, ma mutau la ei, si toata lumea era fericita si implinita. Dar nu, eu trebuie sa ma complic, trebuie sa astept, sa ma enervez, sa plang, sa stau cu blogu' in piuneze. Dece? Pai pentru ca gazduire2 nu raspunde, si ce ma gandesc eu, poate s-au razgandit, poate nu mai vor sa ma primeasca...si uite asa ma trezesc eu fara blog functionabil, fara gazduire, cu un "page load error" cand incerc sa accesez baloanedesapun. Mor, deci mor aici, fac infarct, nu mai pot. Si in timp ce eu ma dau de ceasul mortii, gazduire2 nu imi raspunde. Deci e clar, sunt un om mort, imi bag picioarele :((

Trist...

Se intampla de multe ori in viata sa gresim, e un lucru normal, firesc sa facem lucruri care contravin regulilor soietatii, ca sa zic asa. Mie cel putin, mi se intampla sa gresec infinit, aproape in fiecare zi, fie ca fac o greseala mica, sau una colosala si aproape fara cale e intoarcere, gresesc si imi pare rau pentru asta. In fine, sunt om ca si ceilalti, ma zbat in mocirla asta a vietii, si ma plang chiar daca sunt la inceput.
Citeam la un momendat pe blogul unei prietene un post foarte interesant despre probleme, probleme care sunt importante in functie de varsta, si de tendinta adultilor de a minimaliza problemele copiilor sau adolescentilor. Cati nu am auzit replici de genul "Aaa, pai astea sunt probleme, sa vezi cand mai cresti!!" ok ok, si cu ce ma incalzest pe mine ca in viitor o sa am probleme mai mari, zicea prietena mea, cand eu traiesc in prezent, si am nevoie de solutii pentru problemele mele "minore" dar care se petrec acum. Si are dreptate, probleme si greseli sunt la tot pasul, si de ce analogia asta problema-greseala, va veti intreba, simplu, pentru ca o greseala auce dupa ea, intotdeauna, o problema.
Revenind, am probleme in momentul de fata cu blogul am mai scris despre asta intr-un post anterior, nu cu asta, Doamne fereste, cred ca daca nu il aveam pe asta o luam razna rau de tot. Am blogul inchis, un suspendat, inchis, cei care imi dadusera gazduire nu imi raspund, ceilalti sunt suparati pe mine, si eu, prinsa la mijloc, si fara bani (e vorba aia, ca banii pot cumpara orice, la o adica, banii fac lumea sa se invarta, cum zicea un cantec) stau in pijama si imi plang de mila ca am blogul inchis si fara posibilitate de deschidere prea curand. Urasc sa am probleme, probleme care ma depasesc, urasc sa nu pot face ceva, sa nu depinda de mine la o adica. De ce? Pentru ca atata timp cat depide de mine, totul are o rezolvare, cand problema ajunge la terti, nu mai sunt atat de sigura ca o sa se poata face ceva, simt nesiguranta cum se strecoara in mine, si urasc sentimentul de neputinta care ma apuca in astfel de momente. Si ce ma doare cel mai tare, e faptul ca, de cele mai multe ori, problemele mele pornesc de la bani, firar ei ai dracului sa fie de bani, cand ai nevoie de ei dispar si nici ca mai vor sa isi faca aparitia. Adevarul e ca sunt intr-o perioada foarte urata, pe langa faptul ca am BAC, si trebuie sa invat, m-am pomenit si cu problema asta cu blogul, taman acum, sa nu stau linistita. Au picat toate asa, si stiu ca par minore si lipsite de importanta problemele mele, dar asta e, exista si ma confrunt cu ele. Daca as fi avut banii aia sa platesc gazduirea acum nu mai stateam cu grija ca nu am unde sa "culc" blogul. In fine, fie ce-o fi...

Fetze triste...

Iar probleme in "paradis". Nu am avut bani sa platesc gazduirea pentru baloanedesapun, i-ar mi l-au suspendat. Deja mi-e rusine de Ionut care m-a ajutat si a fost super ok. Am vorbit cu cei de la usbmania care mi-au oferit gazduire gratuita, au zis ca e ok dar Ionut nu imi raspunde... Am o stare jalnica, sper sa nu fie probleme prea mari, de fapt, mari sunt oricum, dar in fine, sa nu ma fac si mai mult de rahat decat am facut-o deja. Si am un talent special de a ma afunda in rahat de fiecare data cand trebuie sa ma concentrez, intru in panica, incep sa plang, vine sfarsitu' lumii si tot asa. Din cauza asta iau mereu decizii pripite si ajung numai in situatii urate... Ma simt foarte prost, dar asta oricum nu incalzeste pe nimeni...mi-e dor de blogul meu care sta suspendat acolo si nu pot sa il accesez. Pe langa asta, am ratat si o confertinta interesanta la British Council maine, pentru ca nu am confirmat participarea pana in ora opt. Ce sa fac, daca nu am avut net azi:( .Parca toate merg din ce in ce mai rau, si am asa o senzatie ca oricat m-as chinui sa invat acum, la BAC o sa clachez, si o sa iau cea mai mica nota, si nici la facultate nu o sa reusesc. Offf, ma simt asa de rau, asa de inutila si de ratata... Vreau sa ies din mizeria asta, vreau sa nu mai am probleme, vreau sa fie bine si sa rasara soarele si pe strada mea...

Shitty situation

Shitty indeed, am problema cu blogul celalalt, cu "mothership blog", ca sa zic asa, facand haz de necaz. Adica si mai bine zis, nu mai am hosting gratuit, si nu vreau sa cheltui alti bani si pe chestia asta, desi cred ca o sa ma vad nevoita sa imi cumpar spatiu de gazduire. In fine, sper sa rezolv pana la urma si chestia asta, o sa mai caut pe internet, o sa ma mai interesez, trebuie sa existe o iesire. :)
In alta ordine de idei, m-am indragostit de muzica lui Leonard Cohen si de cateva zile ascult in draci "Alexandra leaving", "The Strager Song", "Dance me to the end of love" @ co
Mi se pare absolut superb clipul asta:

De ce?

Ma ustura in gat. Am tipat. M-am certat cu mama...
Ma ustura si ochii, plus ca simt cum ma ia incet si o durere surda de cap, ca dupa o portie buna de urlat si plans. Nici macar nu m-am descarcat...
Mama mi-a zis ca nu o sa ii mai pese, ca oricum a fost bataia noastra de joc, nu inteleg ce legatura are asta cu faptul ca am rugat-o sa imi faca ceva de mancare, nu a vrut si am trantit o usa... E si vina mea, poate trebuia sa imi fac singura. Nu o rog mereu, dar cateodata vreau sa imi faca ceva de mancare. Chiar nu a avut dreptate...
Ma simt prost, mi-a tras cateva palme, m-am ferit, am dat si eu una... Imi pare rau, foarte rau...tot nu inteleg ce am facut asa sa rau sa se enerveze in halul asta...
Plang...plang si imi pare rau pentru ce am zis, si nu inteleg de ce a tipat asa la mine, de ce m-a amenintat ca nu o sa ii mai pese de mine, de nimic. Si ea are niste traume, si eu am, dar nu cred ca sunt chiar asa de rea, sau ca am facut ceva atat de oribil sa faca asemenea scandal... Vreau sa dorm, sa uit, sa nu mai stiu...
Fara nici o legatura:

Cine a vandut lumea?

Am ascultat prima oara "The man who sold the world" acum vreo trei ani, o inregistrare din celebrul concert unplugged al lui Kurt@co. Nu mai ascultasem pana atunci Nirvana, stiam ca sunt o formatie care canta rock, si punct, nu imi dadusem de loc interesul pentru ei, pana in ziua aia cand am dat din gresala peste ea si m-am indragostit iremediabil de muzica lor. Am fost convinsa ca ei au fost primii care au cantat-o, dar am descoperit de curand ca nu au fost ei, ci David Bowie a interpretat prima oara piesa respectiva. Totusi nu canta atat de demential, de grunge cum o fac Nirvana.
Imi place la nebunie aspectul prafuit din concertul acela de pe MTV al lui Kurt, cum sta pe scaun, cu chitara invers (doar era stangaci), cu parul pe fata si pull-overul ala de lana care imi aminteste de vechile indeletniciri de vreme rea ale mamailor romance! Ce alaturare, nu-i asa? Muzica rock si mamaia care lucreaza la andrele pull-overe din lana! :)
De unde mi-a venit cu ei, pai de dimineata am ascultat in drum spre scoala, si m-a urmatir toata ziua!

Nirvana-the man who sold the world
Asculta mai multe audio Muzica »

david bowie - the man who sold the world
Asculta mai multe audio Muzica »

Acum, aici, din nou

Ca sa lamuresc nedumeriri, nu mi-am facut inca un blog, il aveam de mult timp, chiar inainte de Reverie, blog in care am pus si pun suflet, pe care il percep ca pe un copil, daca vreti, desi suna putin romantat, totusi, este ceva din mine, ceva scos din mintea mea.
Ideea e ca citesc multe bloguri facute pe blogspot, bloguri pe care as vrea sa comentez si nu pot din cauza restrictiilor. Asa ca m-am hotarat sa il aranjez putin pe aceasta, sa ii dau o fata noua, mai pe gustul meu, sa il folosesc pentru dejectii ce nu le-as arunca pe blogul oficial. Puteti sa il considerati o anexa, o amanta, un prizonier clandestin, sau doar o particica de suflet, depinde cum vede fiecare situatia.
Realittea este ca imi place sa scriu, asa ca voi scrie, pe amandoua blogurile, cum mi-o fi cheful. Si sper sa o fac cu drag, sa ma tin si de acesta cum o fac si cu celalalt, chiar daca o sa gasiti mai rar postari aici! Probabil ca o sa ma limitez mai mult la profan in spatiul asta virtual creat in urma cu 3 ani, cred, nici nu mai tin minte. Am avut trei posturi, pe care le-am sters, erau prea puerile, si nu ma mai reprezentau. O luam de la capat, imi plac inceputurile, si sper ca si voua, martorii muti ai "activitatii mele literare".
Ne citim, deci, in umatorul post. Pana atunci, aruncati un ochi pe Reverie