Ca un cuib de randunica...toamna...

Si mi-am promis sa nu te mai privesc la fel de ficare data cand iti aprinzi furios o tigara, sa nu te mai privesc la fel atunci cand cazi si te ridici si ma privesti ca si cum eu as fi vinovata de fiecare cuvant, de fiecare cantec si fiecare poezie rupta, facuta bucati, de fiecare petic de hartie patat cu cerneala.
Am vrut sa te sterg, sa nu te mai aud, sa nu te mai simt sau sa te vad vreodata, si am crezut ca e normal, ba chiar ca e usor...ca un cantec care-mi place, ca si cuiburile de randunica la inceput de primavara...ca un cuib de randunica la sfarsit de vara. Am crezut ca nu ma insel, ca stiu totul... eu...ca stiu totul... Tocmai eu sa cred ca stiu totul...
Si cine mi-a permis mie? ... Vai...cine sa-mi permita mie sa stiu totul, eu, care nu reprezint nimic, nici o bucata de poezie, nici un fir dintr-o litera scrijelita vreodata de vreun poet. Asa ca raman singura, privesc in gol minute in sir, citesc si-mi trec prin minte, ca intr-un film vechi, incolor, ultimele cateva clipe. Ma gandesc ca totusi, daca ar fi cineva care sa-mi permita MIE, nemuritoare imperfecta, sa-mi permita mie sa am drepturi, sa cred ca stiu eu totul... Ma gandesc sa ma proclam atotstiutoare intr-ale noastre, intr-ale povestilor ce se sfarsesc tragic... Eu, care propovaduiam invatatul din greseli. (Ah, ce-mi rad acum obrajii de amaraciune...) Eu, care credeam ca lumea e frumoasa, credeam a detin cheia feriirii si totul parea atat de simplu ca si cum unu plus unu chiar ar face doi. Ce gluma proasta, pentru ca unu plus unu nu fac niciodata doi, nu... Unu plus unu nu au facut niciodata doi, dar au stiut sa nasca polemici... In toata ecuatia intra doua persoane; eu am crezut ca sunt mai mult. Tu erai mai mult doi decat eram eu unu, TU faceai din noi un mare DOI. Ce paradox!
Erai ca un cantec de Cohen care nu iti place din prima. Un cantec pe care trebuie sa il citesti , sa ii intelegi poezia; abia apoi iti place. Ma asteptam sa fie totul ca un dans pana la sfarsitul iubirii, (de parca iubirea s-ar sfarsi vreodata, sau mai bine zis, de parca iubirea ar fi existat vreodata, de parca iubirea ar fi ceva palpabil... Nu, iubirea era mai degraba ceva anost). Adica la asta se rezuma totul? Certuri, neimpliniri, dorinta de libertate? Ce vrea sa-nsemne, de fapt, libertatea?
Imi puneam intrebari, imi pun intrebari... Tu acceptai tacut si filosofic si unul meu in ecuatie, iar eu, vai, eu ma pierdeam intre vaiete absurde, si intrebari existentiale, ma rataceam intre frunze si flori... De ce ma iubeai? De ce ma iubesti? De ce?
Te-am intrebat: "de ce m-ai iubi pe mine?" Nu ai raspuns nimic... Am luat-o ca pe-un "pur si simplu" dar nu am inteles niciodata, cu adevarat, motivul pentru care un om ar ajunge sa tina atat de mult la mine. N-am inteles si poate ca nu voi intelege vreodata!
Eu, cea cu rele si cateva bune, cea capricioasa, cea care se cearta si se intriga, cea care judeca pe oricine, cea care crede ca le stie pe toate. De fapt, nu stiu nimic...
Eu fac totul pe dos, tot timpul... Si totul se intampla din vina mea, o stiu; eu stiut tot timpul ca as fi putut sa indrept lucrurile, daca as fi avut putin curaj, putin mai multa initiativa, stiu ca as fi fost un om mai bun, o persoana mai buna, o fata care sa merite, macar putin mai mult decat o picatura toata iubirea de care are parte fara sa ofere nimic in shimb...