Sunday, August 16, 2009

Si acum ce fac?

Deci mi-am luat in sfarsit inima in dinti..nu, nu o sa vorbesc despre vreo poveste idioata de dragoste, doar despre nenorocita de facultate la care am intrat si de care mi-e mai frica decat imi era in generala de proful de mate. Deci e oficial, sunt studenta...am intrat undeva, nu unde trebuia, nu unde voiam sa intru, dar nu mai conteaza...
Trebuie sa vorbesc despre asta, trebuie, desi sunt dezamagita de mine, desi mi-e frica si m-am facut de ras in fata oamenilor alora. Si stiu ca toata lumea imi spune sa o iau mai usor, toata lumea imi spune intr-una sa ma calmez, pentru ca oricum nu ma vor tine minte din atatia studenti cati vad in fiecare an, dar nu pot! Am cedat nervos, m-am facut de ras acolo, in fata oamenilor alora care ma taiau cu privirea, si ma priveau ca si cum as fi fost cea mai prosta persoana de pe pmant, ca si cum nu as fi avut nimic in capul ala, in spatele ochilor alora care ii priveau speriati. M-au haituit cum haitueste o haita de caini o pisica, m-au luat la misto si eu nu am putut sa indrug decat niste rahaturi de cuvinte aiurea, niste definitii de manual...am stalcit numele lui Engels... Exista ceva mai oribil pe lumea asta? Da probabil ca exista...dar in momentul asta pentru mine e ceva capital...
Vreau ca oameii sa ma placa, vreau sa se stie ca am ceva in cap, si tocmai atunci cand imi doresc asta cu tot sufletul, atunci se intampla sa ma comport total aiurea, si m-am saturat. M-am saturat de teama, de incertitudine, de prostia mea. Stiu ca vin de...aici...adica din oraselul asta compulsiv-agresiv de provincie, unde exista limite, unde nu apuci sa faci tot ce ti-ai dori sa faci, unde cresti cu niste prejudecati pe care le numesti principii. Stiu asta... Stiu ca nu am terminat cel mai bun liceu, si ca nivelul meu de cunostinte e de tot rahatul, stiu ca nu am citit destul, desi citesc mai mult decat multi din prietenii mei, ca nu am ascultat destula muzica, stiu ca nu am iesit niciodata din tara, ca sunt oameni care vad chestii despre care eu citesc, sau caut pe net, ca sunt oameni care si-au facut o cultura direct de la sursa, ca sunt aproape zero barat fata de ei. La naiba, m-am obisnuit aici sa fiu printre cei mai buni, si am muncit pentru asta, nu mult, poate ca ar fi trebuit sa muncesc mai mult, sa dau mai mult din mine, sa am mai multa incredere. Nu stiu, ceva parca m-a retinut, si nu vreau sa fiu mediocra, nu vreau chestia asta, am spus-o de multe ori si cred cu tarie in ea, EU NU O SA ADMIT SA FIU MEDIOCRA, habar nu am cum o sa fac asta, habar nu am cum o sa ii fac pe oamenii aia sa le para rau ca mi-au dat doar 7.25, ca m-au haituit, ca m-au crezut proasta. Si poate ca sunt proata, sau pur si simplu nu stiu destul, habar nu am, dar fac tot posibilul sa nu fiu proasta, pentru ca toata copilaria am fost proasta, am fost plangacioasa aia care nu stie matematica si care nu lua niciodata premiul intai. Macar daca mi-as fi dat timp, daca as fi citit cerinta aia mai cu atentie...
Adevarul e ca nu mi-a pasat, nu mi-a pasat de loc, in mintea mea a fost tot timpul speranta, certitudinea ca o sa iau o nota mare la examen, ca o sa intru la c1omunicare, ca nu o sa fie nevoie de celelalte facultati la care m-am inscris; era doar o formalitate.
S-am trezit aici, unde am avut probleme de la inceput: ba ca nu am nu stiu ce fisa, ba ca imi trebuie nu stiu ce, am stat pana la 12 noaptea sa imi scriu eseurile, 12 noapte de la 11, cand m-am trezit, si ei mi-au spus ca nu am inteles bine cerinta, m-au luat la misto ca pe ultima proasta... Parca eram din nou in generala, parca il vedeam iar pe proful de mate intrebandu-mma de tabla inmultirii si eu incepand sa plang...
Nu sunt in stare sa imi pastrez sangele rece, nu pot sa gandesc atunci cand sunt sub presiune, nu pot pur si simplu, intru in panica si fac tot felul de prostii, plang, vorbesc urat, vreau sa mor, imi pierd speranta...sunt un esec uman, efectiv un esec uman... Cum vreau eu sa imi depasesc limitele daca nu rezist la stres? Cum?
Incepe ceva nou si mare, si mi-e frica... De oamenii aia mari si rai care ma urasc si ma considera mediocra, de facultatea aia mare, de orasul ala mare si plin de lumini si masini si oameni de tot felul. Mi-e frica si nu ar trebui sa imi fie, dar nu pot sa schimb asta, nu pot...pentru ca...nu pot... Sunt un copil dintr-un orasel de provincie, care nu a plecat niciodata mai mult de o saptamana de langa parinti, care pierde nopti citind sau stand pe net si se cearta cu parintii din cauza asta, care nu stie daca o sa se acomodeze acolo, departe, printre straini...
La naiba, plec de-acasa anul asta!